continuarea cronicii de jazz, sa zicem

Pe 25 seara, am cautat al doilea club de jazz, unde nu avusesem loc cu o seara inainte - Jz Club. Era vineri seara si am platit intrare ca sa vedem o trupa de latino jazz. Cu greu am gasit un loc la o jumatate de masa, ca dupa vreo ora sa vina un chelner la noi sa ne zica ca daca vrem sa stam la masa tre sa consumam de minim 500 yuani, adica cam 75$. Nu ne-a prins bine, pentru ca ni se parea ca nu merita investitia, nu cantau aia sa cazi pe spate. La usa clubului, multi cersetori haulind ceva in chineza.

Ultima zi, pe 26, am crezut ca o sa o tocam marunt si fara folos, pentru ca am iesit din nou pe strazi, era soare si ceva mai cald, dar ne invarteam in aceleasi locuri. Marele bulevard cu magazine nu era deloc distractiv, dar daca intrai pe niste ganguri ajungeai in niste ghetouri cu blocuri de 2-3 nivele, caramida sau piatra gri, cu stradute foarte inguste intre ele, ca sa-si intinda oamenii rufele relaxati, cu chiuvetele de bucatarie afara, langa usa de la intrare, care avea un ancadrament solid de piatra cu o stea comunista pe fronton. Era brusc liniste acolo, cand intrai din strada mega aglomerata. Mai iesea cate un rezident recalcitrant. Au un nume ghetourile astea, sikhumen, sau asa ceva, scrie in ghid. Unele sunt mai curate, altele mai jegoase, cred ca depinde de cat de multi turisti se invart in zona.
Din ghetou, in strada, am pornit sa gasim Food Street, tot spre orasul vechi, dar pe alte strazi. Nu vezi un sticker, un graffiti, nimic, foarte rar un gard de beton pictat cu un subiect penibil si naiv, de exemplu copii veseli. De fapt, singurul graffiti l-am vazut in Art District. Food Street avea vreo 100m, case mici, cu bucatarii deschise, din care ieseau aburi, cazane scoase in strada, cutii de polistiren cu creveti si crabi, cruzi sau fierti, tomberoane de gunoi in imediata apropiere, si spalat vase tot acolo. In unele locuri se putea manca, pareau sa fie niste mici carciumi cu musamale pe mese (maxim 3). Nu m-am incumetat, dar la o dugheana de galusti si rate fripte atarnate pe carlige era o mare coada.
Am continuat alternativ strazi cu ganguri, pe unde mai fusesem eu cand m-am plimbat singura cu 2 zile in urma, cu gandul, acelasi, sa ajungem la The Bund cand sta sa se duca soarele sa prindem magic hour. Pana una alta muream de foame, am intrat la un coreean micut. Astia au un obicei care imi place foarte mult - cum te asezi la masa iti aduc un ceai cald, care e si bun, si ceva aperitive, sa te incalzesti. Mesele aveau arzator incastrat in blat, acoperit cu un capac metalic, pentru ca au multe feluri de mancare unde iti faci singur carnea si legumele in tigaia fierbinte din masa. Nu am comandat asa ceva, ca parea sa consume prea mult timp, eu am cerut un orez cu peste in "hot stone pot", Juju si-a luat o supa iute. In afara de asta, am ciupit din aperitivele de pe masa, fasole verde calita nitel cu usturoi, o varza cu sos iute, fasole chinezeasca nu mai stiu cum. Chelnerul mi-a adus oala fierbinte si mi-a amestecat in fata mea orezul cu tonul si cu un sos iute. La chinezi n-am vazut sa se bea berea in pahar frumos branduit, cu berea turnata corect, sa faca spuma de 2 cm. Neah. Zici ca bei in pahar demustar, berea nu face spuma decat daca o torni de sus si se duce repede, si mai e si apa chioara. In schimb vine la sticla de 640ml, am mai zis asta si anul trecut.
Cand am iesit, eram cam la limita cu timpul, trebuia sa ne grabim spre The Bund. Dar nu stiu cum s-a facut ca am intrat pe o strada si mai aveam maxim 50m, cand ce sa vezi vizavi, drept in fata noastra: House of Jazz and Blues, scris mare cu litere aproape gotice, locul pe care Juju il avea recomandat de o prietena si pe care nu-l gasisem in Lonely Planet, ca dadusera adresa gresita. Era intr-o cladire cat biblioteca nationala, hotel de ville francez, doare ram la un pas de riviera.
Am intrat, era gol, un nene la bar si inca 2 la o masa. Locul mare, lumina putina si calda, mobilier de lemn maro inchis si lustruit, aranjat foarte clasic, ai fi zis ca e acolo din '30. Barmanul cu fata prietenoasa ne-a dat doua vinuri fierte, vin fiert doar cu numele, cred ca era facut din praf. Ne-am pisat pe ea de riviera in moloz si am ramas acolo o vreme, ca era bine si muzica placuta. Si ne-am intors si seara pe la 10. Era plin de lume si aproape imediat ce am intrat a inceput sa cante trupa. Blues cam obosit, dar care se auzea bine, fara sa-ti sparga urechile. L-am dibuit si pe patron, un chinez cu fata interesanta si aroganta, la costum gri, cu camasa neagra si palarie gri, statea la o masa langa un scrin (un dulap, scrin suna mai frumos) vechi cu oglinda si fuma trabuc. L-am dibuit pentru ca l-am recunoscut intr-o poza alaturi de un mare jazzman, pe care nu l-am recunoscut. Am baut whisky japonez, Yamazaki, single malt de 12 ani, adus intr-un paharut de shot langa un pahar mai mare cu o mare bila de gheata in el. Am turnat whisky peste bila de gheata si l-am lasat sa "dospeasca". Mi-a placut ideea cu bila de gheata, pentru ca se dilua lent si puteai sa tragi de timp, desi momentul de balanta perfecta intre alcool si gheata dura putin. Juju si-a dat in cap cu Kilkenny si s-a batait pe scaun toata seara. Pe la 1 am plecat acasa, sa mirosim vopseaua proaspata si sa simtim in fata briza racoroasa de pe culoarele hotelului. Noi stateam in alt corp de cladire unde caldura probabil nu mai ajungea. Oricum, ne prevenise Walter si prietena lui, Camille: Shanghai - no heating. Din cauza ca e mai in sud, guvernul a decis ca acolo e mai cald si deci n-au nevoie de sisteme de incalzire. Da, dar aveam buda incalzita, cel putin.