eu am mai fost la singapore si mi-a placut mult. orasul e foarte curat, oamenii sunt foarte cinstiti, ai sentimentul ca esti in siguranta tot timpul, oriunde si la orice ora.
am gasit cazare si aici foarte repede, in chinatown. deja pe drum, taximetristul ne spune ca chinatown e destul de aglomerat in perioada asta, deoarece oamenii se pregatesc de sarbatorirea anului noi. intr-adevar, strazile sunt impodopite cu lampioane si tot felul de ornamente rosii si galbene. dupa dus, fuga in piata. extrem de aglomerat, dar foarte misto. oameni care vand tot felul de chestii, multe grupuri de elevi cu profesorul care explica nu stiu ce - pe asta nu am inteles-o. turisti nu sunt chiar atat de multi in piata.
ne place atat de mult incat ne gandim ca poate schimbam biletul - adica sa venim mai tarziu cu o zi. din pacate costa mult prea mult, si nu mai sunt locuri decat pe un zbor care ajunge luni dupa amiaza, ceea ce e cam tarziu.
mai dam o tura de shopping prin mallurile de pe orchard road, unde la un moment dat ioana pleca dintr-un magazin cu o camasa rosie agatzata din greseala de rucsacul ei. o vad la un moment dat cu umerasul fluturand in urma ei, incep sa rad atat de tare incat nu mai pot sa vorbesc. pana la urma se prinde, se duce cu umerasul inapoi in magazin. partea haioasa a fost totusi ca nu a venit nimeni dupa noi, probabil nici nu au obervat.
ajungem la hotel doua 12 noaptea, dar e atat de misto incat ne hotaram sa mai iesim, chiar daca suntem daramate de oboseala si chiar daca tre sa ne trezim le 5.
luam taxiul la clarke quay, la zona de baruri, mai facem niste poze, bem un vine si ne caram acasa.
da, nu au fost focuri de artificii, si nu s-a mai intapmlat nici spectaculos, dar a fost atat de bine vacantza asta incat nu vreau deloc sa ma intorc acasa.
un lucru e clar: trebuie sa gasesc o cale sa pot calatori mai mult, e cel mai misto lucru din lume.
dimineatza, un alt gentleman taximetrist ne duce la aeroport. e atat de relaxant in orasul asta sa mergi cu taxiul, cum nu e nicaieri in lume, taximetristii sunt amabili, iti povestesc despre oras, ce ar trebui sa faci cand esti acolo, si daca nu ai timp acum, atunci trebuie sa mai vii inca o data.
domnul asculta muzica simfonica pana la aeroport, ne descarca amabil bagajele, ne ureaza drum bun, si mult noroc in tot ce urmeaza sa facem de acum incolo.
daca nu mai functioneaza nimic altceva, ma mut la singapore si ma marit cu un taximetrist...
luni, 19 ianuarie 2009
phuket din nou
dupa scuba, am luat o barca si ne-am repezit pana in maya beach, pe una din insulitele langa care ne scufundaseram mai devreme, si pe care, de altfel, s-a filmat filmul the beach. locul e foarte frumos, apa azurie si transparenta, nisipul alb, o plaja de vreo 20 de metri, stanci pe care vine lumea la catarat, si o padure cu frunze grase si verzi. nu am stat decat vreo ora, ne-am facut poze de final si ne-am intors acasa.
nu mi-am dat seama, dar scufundatul m-a obosit atat de tare, incat am adormit la ora 9 seara.
a doua zi, plecare la phuket. am prins un vaporas micut, iar ne-au udat valurile pt ca stateam in fatza, dar a fost misto. pana la urma, imi dau seama ca imi place sa ma plimb cu vaporul, sa ma bata vantul si valurile si sa ascult muzica intre timp.
de data asta, ne-am hotarat sa stam in orasul phuket, sa nu mergem in nici o statiune. ne-am gasit cazare foarte repede si ieftin ( 10 dolari), dupa care am iesit sa facem poze.
trebuie sa spun ca orasul phuket e chiar misto. nu are nici o legatura cu statiunile trendy libidinoase si de prost gust. totul e pitoresc, cald si uman, cladiri mici, frumoase si vii, oamenii asiatici de aia adevarati de care stim, simpli si prietenosi.
dupa o cina gustoasa si multe poze de noapte pe strazi, am descoperit o alee cu baruri, pe care, o data pe an, se inchide circulatia si devine pasaj pietonal pe care au loc tot felul de evenimente culturale, in principal concerte. si stim asta de la un cuplu care statea in fata unuia din baruri. de fapt noi vroiam sa intram in barul de langa, de unde se auzea jazz live, dar tocmai cand am ajuns incepea pauza. si cum baruletul de langa arata foarte dragutz in interior, am inceput sa facem poze. in fatza barului, un domn si o doamna care ne invita: intrati, faceti poze daca vreti. spatiul din interior micut dar interesant, un amestec de anticuri, magazin de arta si de instrumente muzicale. proprietarul, un avocat prosper de vreo 50 si ceva de ani, mare amator de instrumente, canta la chitara si la percutie. la etaj, cabinetul lui de avocatura. pe pereti, instrumente, tablouri ( din care un tablou cu mona lisa in sanii goi si cu tatuaj pe umar si un tablou cu furnici care continuau pe perete), pe mese niste carti, vase vechi. domnul ne povesteste despre regele lor (care se bucura de mare respect). regele este un domn care pune mare pret pe cultura, canta la multe instrumente, a cantat alaturi de jazzmani celebri, ii place sa faca poze.
avocatul imi mai povesteste ca lucreaza la un proiect cu mai multi prieteni muzicieni din bangkok, sa infiinteze niste cursuri gratuite de instrument pentru tinerii talentati interesati de muzica.
intre timp, ioana se intretine cu doamna care are si ea tot vreo 50 de ani, care nu e sotia domnului, ci prietena lui - chestie destul de rara in asia. ne zice ca avocatul are doua fiice: una designer la paris, cealalta nu mai stiu ce pe la new york.
in tot timpul asta ascultam muzica misto, ne luam niste beri. ei ne zic ca trebuie sa venim a doua zi la un ceai, deoarece domnul stie sa faca un ceai demential, amastec invatat de la mama lui, din mai multe ceaiuri. noi zicem ca din pacate nu putem, plecam a doua zi dimineatza. doamna ne intreaba cand? are un drum in zona aeroportului maine dimineatza, poate ne duce ea. din pacate noi plecam mai devreme decat are ea treba pe la aeroport. nu-i nimic, ne aduce un ceai acum, daca nu putem veni maine.
la plecare, domnul ne mai da cate un pliculet din alt ceai, foarte special, pe care l-a primit de la un prieten. ne luam la revedere, noi plecam spre hotel, avocatul in barul de langa, sa se alature muzicenilor de acolo pt un jam session.
maine, plecare la singapore
nu mi-am dat seama, dar scufundatul m-a obosit atat de tare, incat am adormit la ora 9 seara.
a doua zi, plecare la phuket. am prins un vaporas micut, iar ne-au udat valurile pt ca stateam in fatza, dar a fost misto. pana la urma, imi dau seama ca imi place sa ma plimb cu vaporul, sa ma bata vantul si valurile si sa ascult muzica intre timp.
de data asta, ne-am hotarat sa stam in orasul phuket, sa nu mergem in nici o statiune. ne-am gasit cazare foarte repede si ieftin ( 10 dolari), dupa care am iesit sa facem poze.
trebuie sa spun ca orasul phuket e chiar misto. nu are nici o legatura cu statiunile trendy libidinoase si de prost gust. totul e pitoresc, cald si uman, cladiri mici, frumoase si vii, oamenii asiatici de aia adevarati de care stim, simpli si prietenosi.
dupa o cina gustoasa si multe poze de noapte pe strazi, am descoperit o alee cu baruri, pe care, o data pe an, se inchide circulatia si devine pasaj pietonal pe care au loc tot felul de evenimente culturale, in principal concerte. si stim asta de la un cuplu care statea in fata unuia din baruri. de fapt noi vroiam sa intram in barul de langa, de unde se auzea jazz live, dar tocmai cand am ajuns incepea pauza. si cum baruletul de langa arata foarte dragutz in interior, am inceput sa facem poze. in fatza barului, un domn si o doamna care ne invita: intrati, faceti poze daca vreti. spatiul din interior micut dar interesant, un amestec de anticuri, magazin de arta si de instrumente muzicale. proprietarul, un avocat prosper de vreo 50 si ceva de ani, mare amator de instrumente, canta la chitara si la percutie. la etaj, cabinetul lui de avocatura. pe pereti, instrumente, tablouri ( din care un tablou cu mona lisa in sanii goi si cu tatuaj pe umar si un tablou cu furnici care continuau pe perete), pe mese niste carti, vase vechi. domnul ne povesteste despre regele lor (care se bucura de mare respect). regele este un domn care pune mare pret pe cultura, canta la multe instrumente, a cantat alaturi de jazzmani celebri, ii place sa faca poze.
avocatul imi mai povesteste ca lucreaza la un proiect cu mai multi prieteni muzicieni din bangkok, sa infiinteze niste cursuri gratuite de instrument pentru tinerii talentati interesati de muzica.
intre timp, ioana se intretine cu doamna care are si ea tot vreo 50 de ani, care nu e sotia domnului, ci prietena lui - chestie destul de rara in asia. ne zice ca avocatul are doua fiice: una designer la paris, cealalta nu mai stiu ce pe la new york.
in tot timpul asta ascultam muzica misto, ne luam niste beri. ei ne zic ca trebuie sa venim a doua zi la un ceai, deoarece domnul stie sa faca un ceai demential, amastec invatat de la mama lui, din mai multe ceaiuri. noi zicem ca din pacate nu putem, plecam a doua zi dimineatza. doamna ne intreaba cand? are un drum in zona aeroportului maine dimineatza, poate ne duce ea. din pacate noi plecam mai devreme decat are ea treba pe la aeroport. nu-i nimic, ne aduce un ceai acum, daca nu putem veni maine.
la plecare, domnul ne mai da cate un pliculet din alt ceai, foarte special, pe care l-a primit de la un prieten. ne luam la revedere, noi plecam spre hotel, avocatul in barul de langa, sa se alature muzicenilor de acolo pt un jam session.
maine, plecare la singapore
sub apa
trebuie sa scriu si eu despre asta neaparat, daca nu din alt motiv, ca sa mai pot reciti peste o saptamana, o luna, un an.
cum am zis, am facut un tur de cluburi de scuba cu ioana pt ca ea si-a dorit foarte tare sa incerce treaba cu scufundatul. eu am mers mai mult ca sa zimbesc cu baietii din vitrina, ca toti erau foarte draguti. isi incepea fiecare prezentarea si mi se adresau si mie, iar eu le ziceam ca nu eu sunt clientul ci ioana, talk to her. pai de ce? pt ca sunt convinsa ca m-as panica de la respiratul sub apa, si oricum, nu ma intereseaza, nu m-a tentat niciodata. ei continuau totusi sa mai imi zica si mie ca poate totusi incerc, ca e foarte misto. pana la urma m-am hotarat ca o sa incerc, dar nu ca sa vad cum e sub apa, nu ca sa vad pestisori colorati, nu ca sa vad cum e fara gravitatie, ci ca sa imi inving frica si sa vad pana unde reusesc sa ma duc. pana la urma, in cazul meu, de cate ori par curajoasa, e doar o iluzie: mi-e doar atat de frica incat din cauza ca nu mai suport senzatia neplacuta, ma aruc, ca sa vad ce se intampla si ca sa scap de ea.
a doua zi dimineatza ne-am infiintat la club la 7.30. nimeni la clubul nostru, insa la clubul de vizavi, o adunatura de scufundatori de vreo 20 de persoane, unii mai frumosi decat altii. ne-am zis noi, tipic, intotdeauna baietii frumosi sunt altundeva. pe la 7.40 apare un domn de vreo 50 de anisori, semana fizic si la voce si la accent foarte tare cu michael caine. ne intreaba daca noi suntem cele doua dsd, noi zicem da. scoate un flipchart cu niste desene de genul alora din avion, si, pe un ton pe care ai vorbi unor copii tembeli, ne face o prezentare foarte asemanatoare cu cele pe care le fac stewardesele. adica ce tre sa faci, cum sa respiri, cum sa-ti sufli in urechi, cum sa dai din picioruse ca sa nu trebuiasca sa te tarasca el. asa, teoretic, parea simplu.
ne ducem pe vapor, si norocoase cum suntem, am nimerit ziua cea mai agitata de pana acum, drept urmare, ne-a fost atat de rau incat nu am mancat nimic pana cand ne-am intors. eu m-am asteptat sa-mi fie rau, am o istorie grasa de rau de miscare in spate, asa ca am luat o pastila. macar nu am vomitat, dar tot mi-a fost rau.
pe vapor, lume putina: noi doua cu michael caine, si unii care se pricepeau la scufundat, adica un francez cu doua israelience si inca un domn. israeliencele erau foarte misto si zen. tocmai isi terminasera serviciul militar dupa care si-au luat lumea in cap si au colindat india dintr-un colt in altul timp de 6 luni. asta era ultima lor saptamana si urmau sa se intoarca si ele acasa.
la 10 minute dupa ce am plecat, ne-am dat seama ca de data asta e bine ca n-am nimerit cu baieti frumosi: in primul rand pt ca ne venea sa vomitam intruna si in al doilea rand pt ca devenea din ce in ce mai clar ca vom fi usor penibile. deci cu cat mai putin public, cu atat mai bine.
ne echipam, sarim in apa, incep sa ma gandesc, da, am stiut ca o sa ma apuce panica, da hai sa mai stau. oricum, macar in apa nu iti mai era rau.
ne ducem aproape de stanci, dom profesor incepe sa ne explice ca vom face niste exercitii. executam cam stangaci 2 din exercitii. dom profesor incepe sa devina din ce in ce mai frustrat. saracu de el, face asta de distractie. are o casa in phuket, suficienti bani ca sa nu mai trebuiasca sa munceasca nici o zi din viata lui, dar ii place sa se scufunde, si sa dezvaluia si altora cum e. ghinion. si-a gasit doua nevrotice de 35 de ani, una mai speriata si mai penibila decat alta. pana la urma, sa da batut, ne baga la juma de metru sub apa, dam din labute, si ne plimbam la suprafatza vreo 10 miute, dupa care ne intoarcem in vaporasul care continua sa danseze. adevarul e ca nu mi-a ata de frica de respiratul sub apa decat prima oara cand am bagat fatza in apa, dar de cate ori ne baga sub apa, incepeau sa ma doara urechile. eu credeam ca fac bine exercitiul de egalizarea presiunii si atunci probabil ca e ceva in neregula cu urechile mele.
pauza de masa, cam lunga, pt ca noi oricum nu puteam manca din cauza raului de mare, asa ca asteptam sa intru iar in apa ca sa imi treaca raul. intr-un fel, eu eram multumita de mine, pt ca am trecut de frica de respirat prin tub, si in fond, asta a fost scopul pt mine.
dupa pauza mergem intr-un alt loc, sarim in apa, profesorul deja se astepta sa fim la fel de fricoase, dar pana la urma, aproape ca ne-a iesit din prima. m-am prins si cum se face egalizarea si nu ma mai dureau urechile. pe ioana a mai apucat-o o panica scurta, dar s-a adunat si am reusit sa coboram la 6 metri.
trebuie sa zic ca a fost o experienta inimaginabila. liniste, nu-ti auzi decat respiratia si bulele de aer, si totul e atat de frumos si de pasnic incat uiti de tot si nu mai vezi decat lumina care intra prin apa si pestisorii colorati, coralii si lumea aia de care nu ai stiut pana acum.
nici nu mi-am dat seama cand a trecut jumatatea de ora, atat de fascinata am fost. chiar si cand am ajuns inapoi inca eram in stare de soc.
ma bucur ca ioana a vrut sa incerce si ca m-am dus cu ea, as fi ratat una din cele mai misto experiente din viata mea. cu siguranta, o sa mai incerc.
cum am zis, am facut un tur de cluburi de scuba cu ioana pt ca ea si-a dorit foarte tare sa incerce treaba cu scufundatul. eu am mers mai mult ca sa zimbesc cu baietii din vitrina, ca toti erau foarte draguti. isi incepea fiecare prezentarea si mi se adresau si mie, iar eu le ziceam ca nu eu sunt clientul ci ioana, talk to her. pai de ce? pt ca sunt convinsa ca m-as panica de la respiratul sub apa, si oricum, nu ma intereseaza, nu m-a tentat niciodata. ei continuau totusi sa mai imi zica si mie ca poate totusi incerc, ca e foarte misto. pana la urma m-am hotarat ca o sa incerc, dar nu ca sa vad cum e sub apa, nu ca sa vad pestisori colorati, nu ca sa vad cum e fara gravitatie, ci ca sa imi inving frica si sa vad pana unde reusesc sa ma duc. pana la urma, in cazul meu, de cate ori par curajoasa, e doar o iluzie: mi-e doar atat de frica incat din cauza ca nu mai suport senzatia neplacuta, ma aruc, ca sa vad ce se intampla si ca sa scap de ea.
a doua zi dimineatza ne-am infiintat la club la 7.30. nimeni la clubul nostru, insa la clubul de vizavi, o adunatura de scufundatori de vreo 20 de persoane, unii mai frumosi decat altii. ne-am zis noi, tipic, intotdeauna baietii frumosi sunt altundeva. pe la 7.40 apare un domn de vreo 50 de anisori, semana fizic si la voce si la accent foarte tare cu michael caine. ne intreaba daca noi suntem cele doua dsd, noi zicem da. scoate un flipchart cu niste desene de genul alora din avion, si, pe un ton pe care ai vorbi unor copii tembeli, ne face o prezentare foarte asemanatoare cu cele pe care le fac stewardesele. adica ce tre sa faci, cum sa respiri, cum sa-ti sufli in urechi, cum sa dai din picioruse ca sa nu trebuiasca sa te tarasca el. asa, teoretic, parea simplu.
ne ducem pe vapor, si norocoase cum suntem, am nimerit ziua cea mai agitata de pana acum, drept urmare, ne-a fost atat de rau incat nu am mancat nimic pana cand ne-am intors. eu m-am asteptat sa-mi fie rau, am o istorie grasa de rau de miscare in spate, asa ca am luat o pastila. macar nu am vomitat, dar tot mi-a fost rau.
pe vapor, lume putina: noi doua cu michael caine, si unii care se pricepeau la scufundat, adica un francez cu doua israelience si inca un domn. israeliencele erau foarte misto si zen. tocmai isi terminasera serviciul militar dupa care si-au luat lumea in cap si au colindat india dintr-un colt in altul timp de 6 luni. asta era ultima lor saptamana si urmau sa se intoarca si ele acasa.
la 10 minute dupa ce am plecat, ne-am dat seama ca de data asta e bine ca n-am nimerit cu baieti frumosi: in primul rand pt ca ne venea sa vomitam intruna si in al doilea rand pt ca devenea din ce in ce mai clar ca vom fi usor penibile. deci cu cat mai putin public, cu atat mai bine.
ne echipam, sarim in apa, incep sa ma gandesc, da, am stiut ca o sa ma apuce panica, da hai sa mai stau. oricum, macar in apa nu iti mai era rau.
ne ducem aproape de stanci, dom profesor incepe sa ne explice ca vom face niste exercitii. executam cam stangaci 2 din exercitii. dom profesor incepe sa devina din ce in ce mai frustrat. saracu de el, face asta de distractie. are o casa in phuket, suficienti bani ca sa nu mai trebuiasca sa munceasca nici o zi din viata lui, dar ii place sa se scufunde, si sa dezvaluia si altora cum e. ghinion. si-a gasit doua nevrotice de 35 de ani, una mai speriata si mai penibila decat alta. pana la urma, sa da batut, ne baga la juma de metru sub apa, dam din labute, si ne plimbam la suprafatza vreo 10 miute, dupa care ne intoarcem in vaporasul care continua sa danseze. adevarul e ca nu mi-a ata de frica de respiratul sub apa decat prima oara cand am bagat fatza in apa, dar de cate ori ne baga sub apa, incepeau sa ma doara urechile. eu credeam ca fac bine exercitiul de egalizarea presiunii si atunci probabil ca e ceva in neregula cu urechile mele.
pauza de masa, cam lunga, pt ca noi oricum nu puteam manca din cauza raului de mare, asa ca asteptam sa intru iar in apa ca sa imi treaca raul. intr-un fel, eu eram multumita de mine, pt ca am trecut de frica de respirat prin tub, si in fond, asta a fost scopul pt mine.
dupa pauza mergem intr-un alt loc, sarim in apa, profesorul deja se astepta sa fim la fel de fricoase, dar pana la urma, aproape ca ne-a iesit din prima. m-am prins si cum se face egalizarea si nu ma mai dureau urechile. pe ioana a mai apucat-o o panica scurta, dar s-a adunat si am reusit sa coboram la 6 metri.
trebuie sa zic ca a fost o experienta inimaginabila. liniste, nu-ti auzi decat respiratia si bulele de aer, si totul e atat de frumos si de pasnic incat uiti de tot si nu mai vezi decat lumina care intra prin apa si pestisorii colorati, coralii si lumea aia de care nu ai stiut pana acum.
nici nu mi-am dat seama cand a trecut jumatatea de ora, atat de fascinata am fost. chiar si cand am ajuns inapoi inca eram in stare de soc.
ma bucur ca ioana a vrut sa incerce si ca m-am dus cu ea, as fi ratat una din cele mai misto experiente din viata mea. cu siguranta, o sa mai incerc.
miercuri, 14 ianuarie 2009
epilog cu scuba diving
a trebuit s-o incerc si pe asta. am aflat niste lucruri despre mine care m-au cam dezamagit. cum ar fi ca nu sunt asa curajoasa cum par. sau daca sunt, e din cauza ca sunt in aer liber. sub apa, sincer, m-am cacat pe mine de frica (nu la propriu, dar nu eram departe). m-am dat mare ca nu e mare lucru sa sari in apa sa vezi niste pesti. ei bine, am inceput prost, cu panica peste panica. chiar si juju, care la prima saritura in apa in echipament complet s-a albit la fata, s-a descurcat mai bine ca mine. prosteala mea e ca m-am plimbat pe la centre de diving sa vad ce baieti sunt mai misto, care vinde mai interesant, care face scufundari in doua locuri diferite, care te abureste mai bine, ca apoi sa zburatacesc in apa in cel mai lamentabil mod. nici nu conta cu care ma scufund prima data, pretul e acelasi (100$ ptr discover scuba) si pentru ca exercitiile de inceput iti iau jumatate din timp. in fine, dupa ce ascultat povestile de la scufundatori, l-am ales pe un spaniol, pentru ca era foarte relaxat si nu incerca sa vanda din greu. a doua zi la 7 jumate ne-am infiintat la ei ca sa ne luam echipamentul si sa plecam pe barca. nu l-am prins pe spaniol, am nimerit cu un "al naibii batranel" englez de vreo 50 de ani, retras in tailanda, care facea misto de noi: "so you are the two dsd's from romania?" dsd's - adica discover scuba diving. ne-a facut un fel de trecere in revista a regulilor de baza si a exercitiilor, si am pornit spre barca. afara cam batea vantul, drept care erau valuri maricele. cafeaua mea de dimineata am dat-o la pesti in prima jumatate de ora, si am continuat sa hranesc micii pestisori pana ne-am intors pe mal, la pranz (asta a fost alta descoperire - raul de mare, ceva nou la mine). pe barca mai erau cu noi doua fete din israel. mi-era prea rau ca sa pot sa vorbesc, dar am apucat sa schimbam cateva vorbe. mama uneia din ele era nascuta in bucuresti. si era una din fetele din israeli army, pentru cine stie cum arata fetele din israeli army, adica foarte bine. am ajuns la insulele unde trebuia sa ne scufundam, am trecut in echipament, si fara sa mai pierdem timpul, hop in apa. intai la suprafata, ca sa facem exercitii. hehe, la suprafata e nimic. cand bagi capul in apa, cu masca si oxigen in gura, e inca bine. la juma de metru sub apa am inceput sa ma panichez si sa vreau la suprafata. foarte penibil. pacat ca era o apa asa limpede si batea soarele si se vedea asa frumos. exercitiile insemnau sa ne scoatem oxigenul din gura sa-l aruncam peste umar si apoi, fara panica, sa recuperam furtunul si sa-l punem la loc in gura. simplu. eram mai speriata ca un iepure. abia din a 3a incercare mi-am dat seama cat e de simplu. al doilea exercitiu, tot sub apa, sa ne bagam apa in masca, apoi sa ne dam pe spate si sa suflam pe nas sa scoatem aerul. imposibil. am renuntat, ca pierdeam timpul. am incercat sa mergem mai adanc. panica in tunel din nou. imi intra apa pe langa oxigen si ceva apa in masca si inca nu eram suficient de stapana pe situatie ca sa stiu ce sa fac. deja dom profesor era dezamagit, mai ales dupa ce i-am tras un genunchi in coaie, noroc ca sub apa loviturile sunt ceva mai soft. ne-a zis ca nu se lasa pana nu ne face sa ne scufundam serios "i will make you go underwater". juju se pare ca facea mult mai bine, se impacaseb cu situatia, mai ales ca nu se punea problema de nesiguranta. si cam asa a fost prima scufundare. inapoi pe barca lumea manca de pranz. eu nu puteam sa bag o gura de apa. pentru a doua scufundare am schimbat locul, cica sa vedem rechini. de data asta m-am concentrat, si m-am panicat doar o data. dupa care am luat-o la pas pe langa corali si pestisori, pana am ajuns la 6m adancime. inca o mai tineam pe juju de mana strans sa-i frand degetutele de scriitoare. si am reusit sa ne plimbam juma de ora, tinute de ceafa de englez, cascand gura la pestisori colorati, stele de mare, corali, ce mai era pe acolo, dar nici urma de rechin. tineam oxigenul ala in gura strans ca ma mir ca intra aer si tremuram, eu credeam ca de frig, dar apa era calda, 28 de grade.
dupa ce a trecut juma de ora si aproape tot aerul din tuburi ne-am dus la suprafata, bucurosi, in sfarsit. si am pornit spre mal, eu tremurand in continuare si hranind pestii tot drumul inapoi, de la tangaj. acum avem certificat de diver. ce mai diver. ne-au si filmat, asa ca venim cu dvd acasa. oricum, merita experienta, tre sa mai incerc. trebuia sa inchidem cu ceva vacanta asta si scufundarea a fost cel mai bun final posibil.
dupa ce a trecut juma de ora si aproape tot aerul din tuburi ne-am dus la suprafata, bucurosi, in sfarsit. si am pornit spre mal, eu tremurand in continuare si hranind pestii tot drumul inapoi, de la tangaj. acum avem certificat de diver. ce mai diver. ne-au si filmat, asa ca venim cu dvd acasa. oricum, merita experienta, tre sa mai incerc. trebuia sa inchidem cu ceva vacanta asta si scufundarea a fost cel mai bun final posibil.
luni, 12 ianuarie 2009
motociclistii
lovitura mea in inima. in laos, vietnam si cambogia i-am vazut cel mai des. unii baieti umbla pe motociclete (nu scutere), in camasa alba, fara casca si cu o mana in buzunar, eventual si cu o tigara in gura. mie imi arata a rebeli si nonconformisti si teribilisti, dar ei de fapt nu sunt de loc asa, la ei asa se merge pe motor, arata bine natural
phi phi
phi phi este numele unei insule de langa phuket. initial ne gandeam ca poate ramanem in phuket ca sa nu mai pierdem vremea cu impachetat-calatorit- gasit hotel- despachetat, dar ne-a fost atat de antipatic phuket incat ne-am hotarat brusc sa o taiem in phi phi.
e una din insulele alea care apar in cartile postale, apa azurie, nisip alb.
am plecat la 9 din phuket cu ferryboatul care transporta multi blonzi si multe blonde, unii mai frumosi decat altii. nu stiu cum se face, dar e o asa de mare concentratie de oameni frumosi, bronzati si pe genul sportiv, ca te apuca toate complexele. drept urmare, la 5 minute dupa ce ne-am cazat, mi-am turnat un plic de vopsea rosie in cap. tot vroiam sa fac asta de mai demult, si macar sa nu fiu si mai penibila cu wannabe blondul de coafor prost interpretat din parul meu, pe langa toate suedezele si australiencele bine de pe aici.
uneori, cand ne imbatam, facem poze cu nerusinare la oamenii frumosi bronzati si dezbracati din statiune, asa, for the record.
altfel, cateva alei cu carciumi si magazine, cluburi de diving in care stau la agatat alti frumosi in fiecare dupa amiaza (instructorii de scufundat). ioana vroia sa incerce oricum, si m-am dus cu ea in trei locuri ca sa vedem care-i treaba. si baietii aia care-ti povestesc cum se face sunt atat de misto si de convingatori, incat aproape ca ma gandesc si eu sa incerc. si daca nu incerc, mi-au zis ca pot sa merg cu ioana (si cu ei, implicit:)) pe vapor in ziua de scufundare, sa casc si eu gura....yessss!!!
din pacate, altceva decat stat la plaja plaja si baut beri nu prea e mare lucuru de facut, maxim cate un masaj; oamenii, in afara ca sunt frumosi si sexy de lesini si-ti curg balele, nu sunt prea interesanti. pana acum am conversat cu un baiat din suedia, de 25 de ani, pilot, frumos si el, needless to say, si un baiat algeriano-francez de 30 ani, fost manechin, care a venit sa se converseze cu noi pt ca era singur si se plictisea, si ne-a vazut cum ii fotografiam cu nesimtire abdominalii si tot ce avea de expus. seara se fac petreceri - cam proaste - pe plaja, in baruri si restaurante toata lumea se uita la fotbal. mancarea e ok, localnicii pasnici si pitoresti, in majoritate musulmani.
de fapt trebuia sa plecam azi din phi phi inapoi in phuket si apoi maine la singapore, dar am zis ca tre sa ne mai bronzam un pic, si ne-am amanat zborul la singapore in favoarea lenevitului cu burta la soare. pana la urma, cea mai misto chestie pe care poti sa o faci e sa topai din insula in insula - ca tot sunt multe, fara nici un plan, stai cat ai chef, daca iti place mai stai o zi sau trei sau 10, daca nu, pleci direct in urmatoarea insula...
trebuie sa zic totusi ca desi e bine sa nu trebuiasca sa te trambalesti cu bagaje dupa tine in fiecare zi, si e misto statul la plaja si baitele bune, calatoritul in vietnam si cambogia au fost mult mai interesante desi mult mai obositoare...
e una din insulele alea care apar in cartile postale, apa azurie, nisip alb.
am plecat la 9 din phuket cu ferryboatul care transporta multi blonzi si multe blonde, unii mai frumosi decat altii. nu stiu cum se face, dar e o asa de mare concentratie de oameni frumosi, bronzati si pe genul sportiv, ca te apuca toate complexele. drept urmare, la 5 minute dupa ce ne-am cazat, mi-am turnat un plic de vopsea rosie in cap. tot vroiam sa fac asta de mai demult, si macar sa nu fiu si mai penibila cu wannabe blondul de coafor prost interpretat din parul meu, pe langa toate suedezele si australiencele bine de pe aici.
uneori, cand ne imbatam, facem poze cu nerusinare la oamenii frumosi bronzati si dezbracati din statiune, asa, for the record.
altfel, cateva alei cu carciumi si magazine, cluburi de diving in care stau la agatat alti frumosi in fiecare dupa amiaza (instructorii de scufundat). ioana vroia sa incerce oricum, si m-am dus cu ea in trei locuri ca sa vedem care-i treaba. si baietii aia care-ti povestesc cum se face sunt atat de misto si de convingatori, incat aproape ca ma gandesc si eu sa incerc. si daca nu incerc, mi-au zis ca pot sa merg cu ioana (si cu ei, implicit:)) pe vapor in ziua de scufundare, sa casc si eu gura....yessss!!!
din pacate, altceva decat stat la plaja plaja si baut beri nu prea e mare lucuru de facut, maxim cate un masaj; oamenii, in afara ca sunt frumosi si sexy de lesini si-ti curg balele, nu sunt prea interesanti. pana acum am conversat cu un baiat din suedia, de 25 de ani, pilot, frumos si el, needless to say, si un baiat algeriano-francez de 30 ani, fost manechin, care a venit sa se converseze cu noi pt ca era singur si se plictisea, si ne-a vazut cum ii fotografiam cu nesimtire abdominalii si tot ce avea de expus. seara se fac petreceri - cam proaste - pe plaja, in baruri si restaurante toata lumea se uita la fotbal. mancarea e ok, localnicii pasnici si pitoresti, in majoritate musulmani.
de fapt trebuia sa plecam azi din phi phi inapoi in phuket si apoi maine la singapore, dar am zis ca tre sa ne mai bronzam un pic, si ne-am amanat zborul la singapore in favoarea lenevitului cu burta la soare. pana la urma, cea mai misto chestie pe care poti sa o faci e sa topai din insula in insula - ca tot sunt multe, fara nici un plan, stai cat ai chef, daca iti place mai stai o zi sau trei sau 10, daca nu, pleci direct in urmatoarea insula...
trebuie sa zic totusi ca desi e bine sa nu trebuiasca sa te trambalesti cu bagaje dupa tine in fiecare zi, si e misto statul la plaja si baitele bune, calatoritul in vietnam si cambogia au fost mult mai interesante desi mult mai obositoare...
phuket-patong/karon beach
da, am intarziat, atata va trebuie sa caraie careva dupa vesti proaspete, dupa ce ne-am rugat atata sa comentati ceva. si mai mult decat asta, am intarziat pentru suntem foarte ocupate cu statul la soare ca soparlele si cu balaceala in apa azurie din pliantele turistice.
booon. acu cateva zile am ajuns pe insula phuket si am zis sa mergem unde ar fi un loc bun cu plaja si apa si ceva distractie. foarte proasta alegerea cu Patong. un fel de saturn si venus si mamaia asiatice. adica urat cu spume. nu are nici un farmec local, tuktukurile sunt daihatsu modificate si tunate, iar soferii nu negociaza nici un baht, basca sunt foarte scumpi. (acum va zic sincer, 10 dolari pe un drum cu tuktuk dintr-o statiune in alta mi se pare jaf in tara asta). am luat totusi un tuktuk din patong in karon, macar sa vedem daca e ceva mai breaz. nimic. mosi si babe pline de celulita, familii insipide si, din nou, frustrati de toate varstele tinand de mana o micuta tailandeza. acuma, e o chestie clara, oficiala, ca tailandezii (asiaticii in general) nu au cu ce, si atunci goana dupa straini bine dotati e oarecum logica si nu ai de ce sa le condamni. doar ca barbatii au ceva libidinos. n-am vazut un tip misto (pe gustul meu, ma rog) combinat cu vreo tailandeza priceputa. libidinosii vin pentru turism sexual nu pentru vreo implicare emotionala.
(paranteza: primul nisip pe care ne asezam dupa o luna, in koh phi phi, nu avem nimic de facut, doar sa ne uitam dupa baieti misto si dupa soarele care se duce dupa munte, batute de un vanticel cald si cu un pink floyd in fundal, dark side of the moon)
inapoi la patong. am luat-o la pas prin statiunea aia groaznica, eu cu par de lana, de-mi ziceau soferii de tuktuk "nice hairstyle", juju cu little black dress cu spatele gol. mie imi venise ideea nebuneasca sa ma eplilez, si cautam un salon, pentru ca la foarte putine scria waxing. am gasit unul si am intrat. oamenii primitori, eu suspicioasa, aratati-mi ceara. un borcan maricel, plin pana pe la jumate cu o chestie negricioasa solida. foarte buna ceara, zice domnul de la raceptie. ok, hai sa incerc pe o jumatate de picior si sa vedem pana unde ajungem. ok, poftiti sus, sa vedem daca blana e la lungimea potrivita. m-am dus sus cu receptionistul si acolo, impreuna cu o doamna cosmeticiano-coafeza m-a examinat tracandu-mi mana pe picior. eu intram in pamant de rusine, ei nu aveau nici o treaba. ntz, e prea scurt, ne pare rau. auzi, cica scurt, ma invata tailandezii pe mine ce-i aia par pe picioare. am iesit si juju se tavalea de ras cand i-am povestit consultatia. pana la urma ne-am ales cu un masaj la picioare, de data asta foarte bun. m-a masat o grasuna de credeam ca imi plesnesc venele. si din nou, eram subiectul comentariilor in tailandeza vizavi de piciorutele mele paroase. traiasca epilatorul.
am plecat mai departe si am dat de strada nebuniei, pe care se inchide circulatia dupa ora 6 seara si ne-am dus prin multime. hipioti batrani, vanzatori ambulanti de tigari, familii cu copii, puzderie de anglofoni beti, ladyboys, dansatoare la bara, baietasi care ne ofereau "big cock show" (hm), saloane de masaj, porumb copt, frigarui si suveniruri. cand sa ne intoarcem plictisite si pline de ciuda ca am nimerit iar un loc cum nu se poate mai prost, am vazut intr-un bar un baiat cu un saxofon, parea sa se incalzeasca. apoi am vazut ca nu era singur, se incalzea cu un contrabasist si un clapar. am intrat fara ezitare. un barman cu un zambet larg si sincer (rar in tailanda) ne-a adus doua beri. in bar, care era de fapt intrarea in pensiunea Siam guesthouse, mai era si un englez batran la alta masa, si el se pare amator de jazz. am stat si am ascultat si incercam sa recunoastem piesele, Girl from Ipanema, un Dave Brubeck, Summertime, Cantaloop, si aplaudam. cand sunt 3 spectatori aplauzele suna altfel, mult mai intim, si placerea e reala si la artisti si la spectatori. saxofonistul a venit si a ciocnit berea cu noi. Trupa lor semana cu o gasca luata de la un garaj de reparatii de motorete, pantaloni sleampeti suflecati, tricou/maieu larg si de culoare incerta si slapi vietnamezi purtati pana aproape de epuizare. Pianistul arata exact ca un maistru, cu niste ochelari patratosi cu rama metalica si mai batraior. la un moment dat a mai venit un nene (semana cu un personaj dintr-un serial politist prost - expertul, parca) si cu o doamna, amandoi la tol negru, domnul cara o chitara. au intrat in trupa dupa vreo 3-4 piese (15 minute una) si au cantat si ei un jazz destul de clasic, cu ceva accente braziliene, dupa parerea mea. mai stateau pe scaun, se mai plimbau, saxofonistului i-a sunat telefonul si a iesit din piesa ca sa raspunda. am facut poze cu ochii, pentru ca aparatele le lasasem acasa, de ciuda ca in orasul ala nu gaseam nimic grozav de pozat. mare prostie. in pauza, imi faceam curaj sa iau un motociclist pana la hotel si inapoi, cand trupa a reluat cantatul si noua ne era deja foarte somn si nu ne prea venea sa plecam. din toata tristetea aia de oras, rasarise locul asta exact cand eram pe punctul de a ne intoarce din drum. am plecat pana la urma, dar cel putin nu trecuse ziua degeaba. a doua zi la 7 plecam spre koh phi phi.
booon. acu cateva zile am ajuns pe insula phuket si am zis sa mergem unde ar fi un loc bun cu plaja si apa si ceva distractie. foarte proasta alegerea cu Patong. un fel de saturn si venus si mamaia asiatice. adica urat cu spume. nu are nici un farmec local, tuktukurile sunt daihatsu modificate si tunate, iar soferii nu negociaza nici un baht, basca sunt foarte scumpi. (acum va zic sincer, 10 dolari pe un drum cu tuktuk dintr-o statiune in alta mi se pare jaf in tara asta). am luat totusi un tuktuk din patong in karon, macar sa vedem daca e ceva mai breaz. nimic. mosi si babe pline de celulita, familii insipide si, din nou, frustrati de toate varstele tinand de mana o micuta tailandeza. acuma, e o chestie clara, oficiala, ca tailandezii (asiaticii in general) nu au cu ce, si atunci goana dupa straini bine dotati e oarecum logica si nu ai de ce sa le condamni. doar ca barbatii au ceva libidinos. n-am vazut un tip misto (pe gustul meu, ma rog) combinat cu vreo tailandeza priceputa. libidinosii vin pentru turism sexual nu pentru vreo implicare emotionala.
(paranteza: primul nisip pe care ne asezam dupa o luna, in koh phi phi, nu avem nimic de facut, doar sa ne uitam dupa baieti misto si dupa soarele care se duce dupa munte, batute de un vanticel cald si cu un pink floyd in fundal, dark side of the moon)
inapoi la patong. am luat-o la pas prin statiunea aia groaznica, eu cu par de lana, de-mi ziceau soferii de tuktuk "nice hairstyle", juju cu little black dress cu spatele gol. mie imi venise ideea nebuneasca sa ma eplilez, si cautam un salon, pentru ca la foarte putine scria waxing. am gasit unul si am intrat. oamenii primitori, eu suspicioasa, aratati-mi ceara. un borcan maricel, plin pana pe la jumate cu o chestie negricioasa solida. foarte buna ceara, zice domnul de la raceptie. ok, hai sa incerc pe o jumatate de picior si sa vedem pana unde ajungem. ok, poftiti sus, sa vedem daca blana e la lungimea potrivita. m-am dus sus cu receptionistul si acolo, impreuna cu o doamna cosmeticiano-coafeza m-a examinat tracandu-mi mana pe picior. eu intram in pamant de rusine, ei nu aveau nici o treaba. ntz, e prea scurt, ne pare rau. auzi, cica scurt, ma invata tailandezii pe mine ce-i aia par pe picioare. am iesit si juju se tavalea de ras cand i-am povestit consultatia. pana la urma ne-am ales cu un masaj la picioare, de data asta foarte bun. m-a masat o grasuna de credeam ca imi plesnesc venele. si din nou, eram subiectul comentariilor in tailandeza vizavi de piciorutele mele paroase. traiasca epilatorul.
am plecat mai departe si am dat de strada nebuniei, pe care se inchide circulatia dupa ora 6 seara si ne-am dus prin multime. hipioti batrani, vanzatori ambulanti de tigari, familii cu copii, puzderie de anglofoni beti, ladyboys, dansatoare la bara, baietasi care ne ofereau "big cock show" (hm), saloane de masaj, porumb copt, frigarui si suveniruri. cand sa ne intoarcem plictisite si pline de ciuda ca am nimerit iar un loc cum nu se poate mai prost, am vazut intr-un bar un baiat cu un saxofon, parea sa se incalzeasca. apoi am vazut ca nu era singur, se incalzea cu un contrabasist si un clapar. am intrat fara ezitare. un barman cu un zambet larg si sincer (rar in tailanda) ne-a adus doua beri. in bar, care era de fapt intrarea in pensiunea Siam guesthouse, mai era si un englez batran la alta masa, si el se pare amator de jazz. am stat si am ascultat si incercam sa recunoastem piesele, Girl from Ipanema, un Dave Brubeck, Summertime, Cantaloop, si aplaudam. cand sunt 3 spectatori aplauzele suna altfel, mult mai intim, si placerea e reala si la artisti si la spectatori. saxofonistul a venit si a ciocnit berea cu noi. Trupa lor semana cu o gasca luata de la un garaj de reparatii de motorete, pantaloni sleampeti suflecati, tricou/maieu larg si de culoare incerta si slapi vietnamezi purtati pana aproape de epuizare. Pianistul arata exact ca un maistru, cu niste ochelari patratosi cu rama metalica si mai batraior. la un moment dat a mai venit un nene (semana cu un personaj dintr-un serial politist prost - expertul, parca) si cu o doamna, amandoi la tol negru, domnul cara o chitara. au intrat in trupa dupa vreo 3-4 piese (15 minute una) si au cantat si ei un jazz destul de clasic, cu ceva accente braziliene, dupa parerea mea. mai stateau pe scaun, se mai plimbau, saxofonistului i-a sunat telefonul si a iesit din piesa ca sa raspunda. am facut poze cu ochii, pentru ca aparatele le lasasem acasa, de ciuda ca in orasul ala nu gaseam nimic grozav de pozat. mare prostie. in pauza, imi faceam curaj sa iau un motociclist pana la hotel si inapoi, cand trupa a reluat cantatul si noua ne era deja foarte somn si nu ne prea venea sa plecam. din toata tristetea aia de oras, rasarise locul asta exact cand eram pe punctul de a ne intoarce din drum. am plecat pana la urma, dar cel putin nu trecuse ziua degeaba. a doua zi la 7 plecam spre koh phi phi.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
