sub apa

trebuie sa scriu si eu despre asta neaparat, daca nu din alt motiv, ca sa mai pot reciti peste o saptamana, o luna, un an.
cum am zis, am facut un tur de cluburi de scuba cu ioana pt ca ea si-a dorit foarte tare sa incerce treaba cu scufundatul. eu am mers mai mult ca sa zimbesc cu baietii din vitrina, ca toti erau foarte draguti. isi incepea fiecare prezentarea si mi se adresau si mie, iar eu le ziceam ca nu eu sunt clientul ci ioana, talk to her. pai de ce? pt ca sunt convinsa ca m-as panica de la respiratul sub apa, si oricum, nu ma intereseaza, nu m-a tentat niciodata. ei continuau totusi sa mai imi zica si mie ca poate totusi incerc, ca e foarte misto. pana la urma m-am hotarat ca o sa incerc, dar nu ca sa vad cum e sub apa, nu ca sa vad pestisori colorati, nu ca sa vad cum e fara gravitatie, ci ca sa imi inving frica si sa vad pana unde reusesc sa ma duc. pana la urma, in cazul meu, de cate ori par curajoasa, e doar o iluzie: mi-e doar atat de frica incat din cauza ca nu mai suport senzatia neplacuta, ma aruc, ca sa vad ce se intampla si ca sa scap de ea.
a doua zi dimineatza ne-am infiintat la club la 7.30. nimeni la clubul nostru, insa la clubul de vizavi, o adunatura de scufundatori de vreo 20 de persoane, unii mai frumosi decat altii. ne-am zis noi, tipic, intotdeauna baietii frumosi sunt altundeva. pe la 7.40 apare un domn de vreo 50 de anisori, semana fizic si la voce si la accent foarte tare cu michael caine. ne intreaba daca noi suntem cele doua dsd, noi zicem da. scoate un flipchart cu niste desene de genul alora din avion, si, pe un ton pe care ai vorbi unor copii tembeli, ne face o prezentare foarte asemanatoare cu cele pe care le fac stewardesele. adica ce tre sa faci, cum sa respiri, cum sa-ti sufli in urechi, cum sa dai din picioruse ca sa nu trebuiasca sa te tarasca el. asa, teoretic, parea simplu.
ne ducem pe vapor, si norocoase cum suntem, am nimerit ziua cea mai agitata de pana acum, drept urmare, ne-a fost atat de rau incat nu am mancat nimic pana cand ne-am intors. eu m-am asteptat sa-mi fie rau, am o istorie grasa de rau de miscare in spate, asa ca am luat o pastila. macar nu am vomitat, dar tot mi-a fost rau.

pe vapor, lume putina: noi doua cu michael caine, si unii care se pricepeau la scufundat, adica un francez cu doua israelience si inca un domn. israeliencele erau foarte misto si zen. tocmai isi terminasera serviciul militar dupa care si-au luat lumea in cap si au colindat india dintr-un colt in altul timp de 6 luni. asta era ultima lor saptamana si urmau sa se intoarca si ele acasa.

la 10 minute dupa ce am plecat, ne-am dat seama ca de data asta e bine ca n-am nimerit cu baieti frumosi: in primul rand pt ca ne venea sa vomitam intruna si in al doilea rand pt ca devenea din ce in ce mai clar ca vom fi usor penibile. deci cu cat mai putin public, cu atat mai bine.

ne echipam, sarim in apa, incep sa ma gandesc, da, am stiut ca o sa ma apuce panica, da hai sa mai stau. oricum, macar in apa nu iti mai era rau.

ne ducem aproape de stanci, dom profesor incepe sa ne explice ca vom face niste exercitii. executam cam stangaci 2 din exercitii. dom profesor incepe sa devina din ce in ce mai frustrat. saracu de el, face asta de distractie. are o casa in phuket, suficienti bani ca sa nu mai trebuiasca sa munceasca nici o zi din viata lui, dar ii place sa se scufunde, si sa dezvaluia si altora cum e. ghinion. si-a gasit doua nevrotice de 35 de ani, una mai speriata si mai penibila decat alta. pana la urma, sa da batut, ne baga la juma de metru sub apa, dam din labute, si ne plimbam la suprafatza vreo 10 miute, dupa care ne intoarcem in vaporasul care continua sa danseze. adevarul e ca nu mi-a ata de frica de respiratul sub apa decat prima oara cand am bagat fatza in apa, dar de cate ori ne baga sub apa, incepeau sa ma doara urechile. eu credeam ca fac bine exercitiul de egalizarea presiunii si atunci probabil ca e ceva in neregula cu urechile mele.
pauza de masa, cam lunga, pt ca noi oricum nu puteam manca din cauza raului de mare, asa ca asteptam sa intru iar in apa ca sa imi treaca raul. intr-un fel, eu eram multumita de mine, pt ca am trecut de frica de respirat prin tub, si in fond, asta a fost scopul pt mine.
dupa pauza mergem intr-un alt loc, sarim in apa, profesorul deja se astepta sa fim la fel de fricoase, dar pana la urma, aproape ca ne-a iesit din prima. m-am prins si cum se face egalizarea si nu ma mai dureau urechile. pe ioana a mai apucat-o o panica scurta, dar s-a adunat si am reusit sa coboram la 6 metri.
trebuie sa zic ca a fost o experienta inimaginabila. liniste, nu-ti auzi decat respiratia si bulele de aer, si totul e atat de frumos si de pasnic incat uiti de tot si nu mai vezi decat lumina care intra prin apa si pestisorii colorati, coralii si lumea aia de care nu ai stiut pana acum.
nici nu mi-am dat seama cand a trecut jumatatea de ora, atat de fascinata am fost. chiar si cand am ajuns inapoi inca eram in stare de soc.
ma bucur ca ioana a vrut sa incerce si ca m-am dus cu ea, as fi ratat una din cele mai misto experiente din viata mea. cu siguranta, o sa mai incerc.