miercuri, 30 decembrie 2009

shanghai - continuare

Am iesit seara din hotel, sa vedem care-i treaba prin cartier, am intrat intr-un magazin de unde ne-am luat cate un set de cartoline, pe care le tineai legate pe un inel, pe fiecare era scris un obiectiv turistic, cu adresa trecuta si in chineza, ca sa arati la taximetristi, sa stie unde sa te duca. Ce era misto la setul asta era ca nu continea numai locuri turistice pentru nemti si americani, erau mentionate si alte locuti interesante, piete locale, cartiere mai neumblate, stradute laterale. Cardurile astea erau facute (ca design si concept) de o prietena de-a lui Walter, care zicea ca inca nu se vand prea bine.
Baiatul de la magazin ne-a recomandat un restaurant la vreo 5 minute distanta pe aceeasi strada, unde cica se intra cu password si nu avea nici un semn luminos la strada ca sa urle "aici restaurant". si ne-am dus. Din strada vedeai un gand intunecat, niste luminite discrete pe margine, si un logo proiectat pe jos. atat. Am urcat in bezna pe niste trepte si ne-am trezit in fata unei mari usi de metal, industriala, fara clanta, fara sonerie. Am zis ca e teapa si cand sa plecam, iese o chinezoaica, si asa am reusit sa intram. Era restaurant japonez, dar fara sushi, la primul nivel barul, la al doilea restaurantul, intuneric sa-ti scoti ochii, doar mesele erau luminate cu cate un spot. Am remarcat decoratiunile de craciun minimale, adica o piramida inalta de hartie alba, ca sa semene cu un brad, luminata pe dinauntru. Scorurile din meniu erau acceptabile, nitel scump, dar a meritat. mancarea era foarte buna. io am primit o tava fierbinte de fonta in care sfaraiau niste bucatele de vita frageda, facute la fix, mediu crud, si niste muguri de fasole chinezeasca, sau cum naiba se cheama pastaile alea albe si subtiri. madam Juju s-a vitaminizat cu niste spanac, si apoi cu un pui iute delicios, venit si el intr-o ulcica de piatra fierbinte. Bere japoneza, desigur, Asahi dry, in niste pahare de designer cam instabile.

A doua zi am luat-o la pas, cu intentia de a ajunge in ce-a mai ramas din orasul vechi, strazile inca nedemolate, dar pe care astia nu par sa le demoleze prea curand, ca inca mai arata autentic chinezesc, adica jegos si pitoresc. Un detur relativ scurt in H&M si apoi am ars-o pe strazi, am trecut printr-un cartier restaurat cred, pentru ca era curatenie luna pe strada si vilele cu lucratura frumoasa la balcoane, magazine de lux si cafenele europene, adica Paul, Haagen Dazs, unde se pozau mandri chinezii.
In orasul vechi, delir total. Partial demolat, unii in evacuare, jeg mult, oale si ulcele in strada de la ce s-ar putea numi bucatarii, si multe multe rufe puse la uscat in balcoane, pe niste bete telescopice improvizate intinse peste strada, pe sfori legate intre copaci, intre stalpii de curent, de-a curmezisul trotuarului, peste tot, de la plapumi si haine matlasate, la sosete, sutiene si chiloti tetra de batran. De uscat poate se uscau, dar cum dracu se chemau alea rufe curate nu stiu. Oamenii se uitau chioras la noi, dar si noi la ei, iar de zambit la camera n-ai sa vezi. Abea mi-au zambit vreo 2.
Am dat de o piata de vechituri, sau false vechituri, care chiar daca erau false, sau nu mai vechi de 10 ani, aratau bine. Si puteai sa negociezi cu nesimtire la un sfert de pret, ca stiau si ei care e valoarea reala a lucrurilor. Trebe sa mentii o expresie circumspecta si dezinteresata, altfel, cum te vad astia ca ai pus ochii pe ceva, sar gheara pe tine si nu te lasa pana nu le cumperi ceva, la cel mai mic pret. Totusi, ardeii pentru madre nicaieri, doar niste aratari de matase rosie umplute cu vata, ceva odios.
Ne-am mai pierdut si in alt bazar enorm, cu cladiri traditionale cu acoperisuri cu lemnarie rosie si cu o fosgaiala teribila, tarabe cu mancare, cu un miros greu de sos de peste (pe care l-am confundat cu cleiul de oase, imi venea sa vomit chiar si mie), bascheti, perle, toale, electronice contrafacute, din nou, tot. Aici in disperare de foame si cu spatele praf, ne-am bagat la un sushi express, unde ti se plimbau farfurioarele pe o banda rulanda sub ochi, pe fundalul unei voci isterice a unei chinezoaice care invita clienti ianuntru, la microfon. Am mers la sushi, cum merg americanii la mcdonalds, ca are acelasi gust pe care il stiu, si cu care se simt in siguranta. As mai fi luat niste galusti ca la Beijing, dar duhoarea si igiena precara a tarabelor mi-au taiat avantul, iar locul cu galusti recomandat pe carduri nu era de gasit, pentru ca avea numele trecut in chineza.
era si un templu in bazar, dar pe care nu l-am mai vizitat, nu neparat de chitre (la Beijing se plateste intrarea in parcuri, unde nu ai voie sa fumezi sau sa scuipi, sa faci mizerie), dar se ducea lumina si nu mai vedeam nimic.
Am iesit inapoi in strada, cica sa ne plimbam pe The Bund - riviera, si sa vedem zgarie norii luminati feeric vizavi in Pudong, peste apa. Aiurea. toata, absolut toata riviera era in reconstructie pentru expo shanghai 2010, si nu se vedea mai nimic peste gardurile de santier, si mai era si smogul, gros ca ceata, care omora toata panorama. Ne-am invartit nitel prin moloz, apoi am luat drumul spre casa, care trebuia sa dureze vreo ora, dar cu magazine deschise pana la 10 a durat vreo 3, fara sa ne luam nimic. la lenjerie toata asia e varza, numai plastice si cupe cu bureti cat palma, pantofi cu tocuri cu strasuri si panglici si haine in culori de azil. Am studiat lumea pe strada, tineretul era mai bine, freze puse la punct, look de mall. fetele dragute si foarte dragute, baietii necaz, cu bube de adolescent, iar pe cate unul care parea mai interesant il banuiam ca nu e chinez.
Mall-uri cu pereti LCD pe care ruleaza o grafica abstracta, cladiri pe langa care Vitanul pare o alimentara, multa sticla verde si marmura rozalie, metal auriu si inox in draci. Te agata diversi oameni pe la intersectii sa te intrebe Lady, bag, watch? Apoi mai sunt si vanzatorii ambulanti de dvd-uri, sosete, caciuli, umbrele, ceainice, hainite de caini, viagra, parfumuri false, curele, fulare, mutunachi, etc.
Am ajuns rupte acasa, si parca tin minte ca ne-am dus pe langa hotel, la un salon de masaj, ca sa ne masam picioarele, sa mai topim din rigor mortis de la marele zid. Juju a prins un maseur bun, cu scoala, eu am experimentat cu o domnisoara si ea destul de priceputa, dar nu la fel. In zilele urmatoare am mers la acelasi salon, dar toate care au pus mana pe mine n-au facut altceva decat sa-mi multiplice durerea musculara. Asta ziceam cand am pomenit de masajul chinezesc a lui walter din Beijing. Dupa masajul chinezesc, care se face fara uleiuri, si imbracat intr-o pijama caraghioasa, te dor muschii de nu mai poti, zici ca te-au batut rachetii. Vorba ca cica iti face bine dupa cateva zile la mine nu s-a confirmat, femeile alea m-au distrus, nu ma dureau numai picioarele, acu ma durea si spatele, si gatul.

marți, 29 decembrie 2009

A doua statie - Shanghai

Pe 23 am luat avionul spre orasul viitorului, Walter a luat avionul spre Romania, era trist.
Noi cu Shanghai Airlines, el cu lufthansa, la business. Noi, in shanghai airlines am baut un ceai care cred ca era apa cu care spalasera filtrul de cafea. In aeroport au incercat unii sa ne propuna un taxi cu 150 de yuani, pe care l-am refuzat circumspecte, si am preferat sa stam la coada lunga la taxi de afara, pe care am platit doar 39.

Hotelul (Dong Hu Hotel)- cladire din '34, foarte frumoasa, stil colonial francez, deoarece hotelul era in cartierul cel mai miez, French Concession. Intrarea o mutilasera pentru craciun cu niste poleiala aurie si niste tufisuri in forma de cerbi.
Chichita camerei, in afara de faptul ca era uriasa, fiecare avand cate un pat aproape dublu, era buda. Se chema Lotus, si avea scaun incalzit, tasnitoare de spalat cu jet de apa pe lung sau direct, mai tare sau mai moale, reglaje de temperatura, optional masaj cu apa, si uscare, bineinteles. Un simplu pipi putea dura 10 minute.
Am avut si piscina, dar am uitat de ea si n-am abuzat-o.

French Concession e un cartier foarte misto, fara blocuri de sticla, dar cu magazinase si restaurante, si destul de multi straini - ceea ce atrage dupa sine o mare sleahta de cersetori insistenti care iti blocheaza drumul si pun mana pe tine.

continui maine

Palatul interzis si Temple of heaven, stadionul olimpic si tot asa

pe scurt, bai, e frumos, ce sa mai. oricat de turistic ar fi el acum. n-am avut prea mult timp la dispozitie, ca se inchidea la 4, dar am apucat sa il traversam in linie dreapta, ca orice turist. Se pare ca si gradinile laterale erau frumoase.
Nu stiu ce sa zic mai interesant decat ar scrie intr-un ghid. Mi-au placut spatiile libere enorme, pavate cu piatra, usile uriase rosii, cu niste nituri de alama cat un cap de copil, acoperisurile colorate (galbene aurii pentru familia regala, verzi pentru subalterni, albastre pentru temple). Cand am iesit am urcat vizavi, peste drum, la un alt templu construit pe un munte de carbune, ca sa avem panorama cu palatul, mare cam cat herastraul.

Temple of heaven este tot intr-un parc, enorm si el, la care ajungi dupa ce treci prin alte doua locuri: printr-o terasa rotunda unde e o piatra de marmura, rotunda si ea, inconjurata de 9 cercuri de piatra (totul in constructia templelor se leaga de 3 si multilplu de 3), unde cica ar fi buricul pamantului si de acolo ti se aude vocea mai tare. Nu mi s-a parut ca se aude mai tare, dar ne-am facut o poza si noi, ca toata lumea. Al doilea punct de trecere era un templu in care se ruga imparatul sau se pregatea sa se roage, nu mai tin bine minte. Templul paradisului era un templu rotund, cu un acoperis de tigla smaltuita cu albastru ca cerneala si corniste pictate colorat, unde imparatul venea o data pe an sa se roage pentru recolte bogate, bunastare, etc.
spre iesirea din parc, un nene chinez canta la saxofon sub o poarta de piatra, mi-a placut chestia asta.

Tien An Men - nu se vede intr-o fotografie cat de mare e si cum te simti in imensitatea aia. Prea mult spatiu irosit aiurea dupa parerea mea, dar chinezii se pozeaza in draci si isi cumpara caciuli in forma de cap de urs panda (copie dupa produsul original al unei artiste foarte cunoscute, dar careia nu-i tin minte numele). E flancata de niste cladiri ministeriale, si ele gigantice, din care o parte au fost construite intr-un timp record pentru a 10a aniversare a republicii, in 59, cand au construit 10 cladiri in cam 2 ani (poate un pic mai mult).
Sunt si niste puncte de control, unde iti pui rucsacul pe bada rulanta. Cred ca chinezii se distreaza foarte tare cu chestia asta, o noua jucarie, pentru ca nici un paznic nu e atent sau nu intelege ce vede pe ecranul ala (totusi la aeroport sunt ceva mai vigilenti, au vazut tubul de pasta de dinti si l-au confiscat).
Walter ne-a dus sa vedem si muzeul planificarii urbanistice (Urban Planing Museum), unde am vazut macheta orasului intinsa pe suprafata, sa zicem, a unui apartament mare, facuta in cele mai mici detalii, cu beculete in cladiri, pe strazi, sau marcand lacurile si spatiile verzi. O alta macheta, mai mica, dar tot cat o camera, o mare placa de metal, era pusa pe un perete si te puteai uita la ea o ora, cat era de migaloasa.

Walter a venit cu noi si sa vedem parcul olimpic, intr-o seara, pe un frig naprasnic. Stadionul e fabulos, atata pot sa zic. Acum aveau amenajat in parc si o partie mica de schi, hehe, totusi prea mica sa ma puna vraja pe mine.

luni, 28 decembrie 2009

Marele zid

Am mers la Mutianyu, al doilea loc ca importanta turistica, nu la Badaling unde se duce grosul de turisti. Am fi avut si a 3a optiune complet neturistica si poate cea mai misto, dar a fost mai bine ca nu ne-am dus acolo (Simatai se cheama), la ce febra musculara acuta am facut, care inca mai dureaza dupa o saptamana. Din nou ne-a aranjat Walter soferul, ne-a pus optiunile pe masa si ne-a verificat cam o data la 2 ore, basca s-a agitat sa ne ia si bilete la spectacolul acrobatic, cand el avea de cumparat cadouri.
Sincer, as fi vrut sa ma mai plimb pe zid, dar nu varia prea mult. Zidul serpuia pe coama muntelui, si se vedea foarte foarte frumos. Se vedeau si alte bucati de zid (pentru ca nu e un singur zid continuu) pe creste cu zapada. Si mai frumos. Am si prins o zi cu soare si vreo 6 grade, adica de-a dreptul exotic. Era o bucata de zid restaurata, si oarecum cu acces limitat. Bineinteles ca puteai sa treci de panourile care te opreau din drum, dar erau cam multe balarii si nu aveam timp de trekking serios. Dupa ce am urcat niste sute bune de trepte si amk coborat aceleasi sute (eu cu cateva sute in plus, pentru ca ma rodea ambitia sa mai ating un varf), ne tremurau picioarele ca la pui. Am urcat cu telecabina, si Walter facea misto de noi ca suntem lenese. Dupa 3 sau 4 ore de stepper pe zid, cu tot cu coborarea pe alte sute de trepte, am facut rigor mortis la picioare. Am fi putut sa coboram pe un fel de tobogan intortocheat, ca toboganele de apa, sau pe un leagan pe cablu, gen indiana jones, dar am fost demne si pensionare, si am coborat pe trepte. Acuma imi pare rau, toboganul parea distractiv.
Tarabele de suveniruri erau interesante, lucrusoare facute cu atentie si migala chinezeasca, in comparatie cu mizeriile italienesti, de fapt si ele facute tot in china, dar poate la tara, undeva.
Ne-am facut stampile de piatra cu numele nostru in caractere chinezesti. Prosteala, costa doar 1 euro si dura 2 minute.

Spectacolul de acrobatie chinezeasca

La acest spectacol acrobatic m-am distrat foarte tare. Chinezii, din cate am observat noi, nu au simtul ridicolului, si atunci isi permit sa se imbrace caraghios, sa sara pe trambuline sau prin cercuri, sa se urce 12 pe o bicicleta, nu li se pare un efort irosit. Oamenii faceau niste lucruri, sa zicem, previzibile, adica nu am vazut ceva nou, dar le-am vazut din randul 3, si se vedeau mai multe detalii. Vedeam fiecare fibra de muschi cum tremura incordata la echilibristi si contorsioniste, dar vedeam si cumfarfuriile domnitelor cu farfurii pe bete sunt lipite cu scoci (roz pe farfurie verde) care se mai dezlipeau - moment in care mirajul acrobatiei cu farfurii s-a destramat, pentru ca fetele doar faceau sa tremure betele, nici una nu invartea farfurii cu adevarat. Aplaudam din bun simt, dar si din respect, cei mai multi dintre acrobati erau extrem de tineri, chiar copii. Mi-au placut cele 12 chinezoaice pe bicicleta, baietii in echilibru pe o scandura pe un cilindru, care isi aruncau niste castronele in cap, maxim 4 in acelasi timp, si mi-a placut "roata norocului", adica niste custi circulare, ca alea in care alearga hamsterii, in care se invarteau cu o viteza teribila doi baieti pana ajungeau la stare de imponderabilitate, iar unul din ei facea diverse figuri si in afara custii, una din ele chiar legat la ochi. Ce vorbesti.
Sfarsitul a fost complet dement, au aparut toti acrobatii, din care unii purtau niste costume nebunesti prin bogatia detaliului si prin volumul pe care il ocupau, care presupun ca reprezentau niste personaje de legenda, toti acrobatii cum spuneam, au inceput sa bata pas de mars pe loc si sa faca cu mana, in timp ce cobora cortina desenata cu niste papagali in culori fluorescente. Dupa ce a cazut cortina au zburat si niste papagali adevarati prin sala, chiraind.
Am apreciat, de ce nu, la urma urmei calusarii nu sunt asa interesanti.

Dupa spectacol, eu am plusat ca as putea merge pe jos acasa (era ziua in care fusesem la marele zid si umblasem 4 ore in sus si in jos). O idee nu prea grozava, pentru ca era un frig aprig, si din 20 de minute cat ar fi trebuit sa dureze, am facut de fapt vreo 40, si ne astepta deja o prietena de-a lui Walter in apropierea casei. Citea fata, intr-un Starbucks, mi-am asumat toate reprosurile nespuse. Am urcat toti 4, si am mancat ce mai avea Walter prin frigider, am baut vin si am vorbit, printre altele, de inmormantari. Foarte vesel, n-am ce zice, ma intristasem groaznic, sufeream ca nu sunt "sufletul petrecerii" sa fi presarat nitica veselie, dar pana la urma am virat-o pe un ton mai optimist.

urmeaza in curand si alte obiective turistice vizitate

Rata Pekin, dumplings si alte bunatati

Pe restaurante am incercat sa o tinem chinezesc, pe cat posibil. Tot Walter ne-a dus in cateva locuri unde stia el ca se mananca bine un anumit lucru.

Restaurantul pentru dumplings, adica galusti fierte in cosulete (site) de bambus, umplute cu legume, creveti, ierburi, supa sau alte carnite. Locul avea 4 etaje, pe o suprafata cat un cinema, cred, nu stiu cum sa compar, era ceva urias, caracteristica dominanta oricum, cu sala de asteptare jos, cu scaunele, te uitai la pesti, languste si creveti in acvarii, pana ce o domnisoara costumata traditional dar si cu o caciulita ridicola de mos craciun, te anunta la microfon cand iti venea randul, apoi alta domnisoara cu casca si walkie talkie te conducea la masa. Mese cu blat de marmura, ca sa reziste la felul de a manca al chinezilor, care este de-a dreptul hidos, scuipa resturile pe masa si pe jos (si o echipa de 4 chinezi curata dupa ei in cam un minut). Galustile, eu zic ca erau geniale si am mancat mai multe decat toti, Juju zice ca nu au fost cel mai bun lucru pe care l-a mancat vreodata.

Restaurantul pentru rata Pekin - intrai de pe o strada cu un trotuar foarte lat, luminat de mii de lampioane rosii, te puteai opri in sala mare de la intrare, sau puteai sa te pierzi in adancime, in vreo camaruta izolata. Noi am stat "in public"si a fost o idee buna, pentru ca pe langa rata, am avut si show. Am mancat rata Pekin in stil traditional, adica: un bucatar vine cu o rata intreaga, rumenita bine, pe o tava si incepe sa o taie feliute subtiri in fata ta.La rata asta, zice Walter, se mananca doar pielea groasa, aurie si crocanta, dar acum, din cauza turistilor, mai lasa si niste carnita in felii (si bine fac, zic eu, prea mult colesterol in pielea aia). Rata macelarita e aranjata frumos pe o farfurie, intre multe castronele cu diverse sosuri (iute, dulce-acru si un soia), legume crude taiate betigase, foite subtiri de orez facute sul si niste buzunare mici de coca semicruda, cred. Trebe sa iti iei o foita, o derulezi in farfurie, pui vreo 2 felii de rata muiata in sos, adaugi niste bete de legume, impachetezi frumos, ca foita se lipeste singura, si hopa cu ea in gura pana nu se destrama pachetul intre bete (adica nu va imaginati ca am vazut vreo furculita pe undeva, nici nu vroiam). Alternativ, pui aceeasi compozitie in buzunarele de coca. Si bineinteles, totul spritat bine cu bere chinezeasca (nu mai tin minte cum se chema, dar parca era tot un Tsing Tao), sau cu ceai de iasomie pentru ne-betivi. N-am mai mancat rata pana cum, daramite doar piele de rata, dar va zic ca era foarte buna.
Pentru inveselirea publicului mancacios, chelnerii sau niste artisti angajati incep un fel de mic spectacol de pricepere si indemanare. De ex. o domnisoara lua o fisie de coca si o intindea prin aer ca o panglica, aproape ca facea podul de sus, pana ce panglica se facea un noodle mai lat. Alt nene tinea pe cap un castron de inox, el insusi stand in echilibru pe un monociclu, in castron avea o mare bucata de coca, ca o basca, din care radea si arunca "fara numar" bucatele mici din coca intr-o tava tinuta oblic de un alt coleg bucatar. "Seful de sala" sau mc-ul, ne-a cantat un cantecel mieros la microfon, iar un domn mascat si imbracat intr-un costum de matase galbena, de opera Pekin, a facut un fel de dans pe o muzica dance groaznica (amanunt neimportant) in care isi schimba mastile cu o tehnica speciala, o scamatorie, ca nu se vedea cum se schimba, de fapt asta era si smecheria.

As mai mentiona si restaurantul de sushi din prima seara (n-am putut sa ne abtinem) foarte cochet, cu multe bunatati din partea casei.
Si, de ce nu, Kfc, unde am ajuns din criza de timp, ca trebuia sa ajungem la spectacolul acrobatic, unde am cerut spicy stripes care s-au pierdut la traducere si am primit doua aripioare.

duminică, 27 decembrie 2009

A doua expeditie a inceput in China, Beijing

Deja a inceput de 10 zile, si acum in sfarsit mi-as dori sa ma pun la punct cu tehnologia, ca sa nu mai atarn dupa un computer cu internet si windows in chineza.



Prima oprire - Beijing. La Walter, prieten de familie, care acum lucreaza acolo. Si care sta intr-un apartament nesimtit de frumos, populat cu Ray Eames & Co, intr-un cartier unde etajul 12 era cam cum e etajul 4 la noi, ca proportii. Pe modern cartierul, si de locuit si de facut business, cu magazinase si cafenele la parter. Stateam la cafea pe scaune originale din '60, aduse din spania si elvetia, unde statusera inainte, in containere. Casa pentru theselby.com, nici mai mult nici mai putin, am tras o sedinta foto serioasa.
L-am cam abuzat pe bietul om, pentru ca era o sursa de informatii nepretuita, stia locuri. Normal, dupa 3 ani de stat acolo, basca, stie sa vorbeasca chinezeste, lucru care deschide usile mai usor, tinand cont de faptul ca chinezii sunt xenofobi mai rau ca olandezii. Se observa si pe strada, se uita la noi foarte neprietenos.
In china sunt interzise youtube, facebook, twitter, etc. Dar chinezii nu sufera, as zice ca din contra. Aia mai batranei sigur nu sufera, pentru ca sunt foarte ocupati sa se adune in parcuri sau in mici piatete ca sa danseze vals, sa faca un fel de aerobica sau sa cante in cor. Danseaza foarte frumos, la -10 grade. In adunarile astea nu se leaga decat prietenii de circumstanta, adica a doua zi nu se saluta pe strada daca se intalnesc.
Chinezii nu au voie sa aiba caini mai inalti de 40cm. E lege. De ce? Nu se stie. De altfel nici n-am prea vazut oameni cu catei la plimbare. Aia pe care i-am vazut aveau caini mai mari.
Nu au voie cu motociclete cu motoare mari. Scutere si mopeduri da, motoare serioase nu. Strainii in schimb au voie. Bine, asta cu permis/interzis e destul de relativa, ca sa fie mentionat, nu ca sa stii strict cont. Se vede si in trafic, si pe strada. Haos, care pe care, prioritate pietoni inexistenta, flegmeaza si isi sufla mucii pe strada, barbatii in mod special, dar si femeile mai batrane.
Hutongs - cartiere cu stradute inguste care se resfira ca un labirint, strada si case monocrom gri, inveselite pe ici pe colo cu cate un lampion rosu prafuit, si condimentate din plin cu bude publice cu o duhoare groaznica. Avantajul celor -10 grade e ca nu mai simti mirosurile asa bine. Sunt si cateva stradute din astea mai luminate si mai populate, dar alea sunt aranjate bine pentru turisti. Zicea Walter ca demoleaza hutongs in draci, saptamanal mai dispare cate o arie maricica. Pe unele le reconstruiesc, ca sa dezinfecteze locul, presupun, pe altele nu, trantesc cate un bloc inalt de sticla in loc. Noroc ca ne-a dus el, ca noi n-am fi gasit sigur nici stradutele cele mai comerciale. ne-a dus in niste locuri (baruri) care erau de fapt foarte putin chinezesti, odata ce intrai si foarte "intelectuale" - carti pe pereti, poze vechi inramate, lampite, canapele comode, lumina calma, si mult jazz in playlisturi, jazz vechi, curti interioare si camarute intortocheate. Nu era greu sa gasim loc, ca erau aproape goale, explorarea locului mi-a placut. Totusi, cand am comandat un jagermeister, chinezoiaca n-a inteles, si nu stia nici ca se bea in cantitati mici.
Un bar se chema "bed", un loc foarte intunecat, incalzit de doua ciuperci din alea incalzitoare, mi-am adus aminte de barurile cu patuturi din Vang Vieng, in Laos, cu patuturi si masa in mijloc, doar ca asta era mai de designer, am observat niste detalii foarte placute (picioarele scaunelor de la bar erau niste suruburi supradimensionate), iar mojito era chiar bun.

urmeaza detalii despre restaurante